Visele copilariei

M-am nascut in 23 noiembrie 1952 in comuna Stanita jud. Neamt . Tatal meu Habasescu Constantin si mama Maria, au fost doi copii saraci care si-au unit destinele muncind din zori si pana noaptea tarziu sa-si creasca cei sapte copii : Elena ( Adriana) , Aurica ,Constantin , Viorica , Ionel , Stefan (Fanica) si Marinica . La 18 ani tata a ramas fara mana dreapta . Lucra la boierul din vremea aceea Buicliu , ajuta la treeratul graului si ia prins , valul de treerat de la batoza , mana lasandu-l invalid pentru toata viata.Asa cu o mana a muncit in diverse locuri : sluga la boier, padurar , cara lemne la oras cu caruta...Tin minte ca-si lega mana rupta de coasa si o ajuta pe mama la stransul fanului sau al graului de pe ogoare.Neputinta l-a facut rautacios , era aspru cu noi , ne batea cand eram obraznici sau nu faceam ceea ce ne spunea el.Mi-au pus numele Elena in acte dar mi-au zis pana m-am casatorit Adriana.Asa ma stiu oamenii din sat . Dupa primele clase facute in sat am urmat cursurile scolii generale de 8 ani in Stanita -clasa a cincea apoi m-au transferat la scoala din Todireni unde profesoara de limba romana si profesorul de matematica erau din Poenile Oancei Aici am inceput sa visez ,ca orice copil, sa ajung un mare pictor. Profesoara de lucru manual si istorie Ardeleanu Aurica m-a indrumat spre liceul de arta Octav Bancila din Iasi. Costica Coroban , vecinul nostru , vazandu-mi desenele mi-a spus intr-o zi "ai sa ajungi un pictor mare ca Grigorescu" Ma intreb acuma de unde stia acel taran atunci de Grigorescu ?Era un om de vaza in sat , a ocupat diferite functii pe timpul colectivului . Multi ani a fost brigadier .Pictor am ajuns dar nu asa mare ca Grigorescu. Tare as vrea sa-i multumesc pentru incurajarea de atunci insa nu mai stiu nimic de oamenii din sat si nici de el.Tata si mama au venit aici langa noi si apoi s-au dus repede unul dupa altul in lumea celor drepti.Dezradacinarea si faptul ca aici n-au putut sa aiba casa lor le-a distrus sufletul . Au murit dorind sa se intoarca in satul lor in satul nostru insa boala necrutatoare ia tintuit aici langa noi . La mormintele lor dintr-un cimitir strain din Timisoara ard aproape tot timpul doua lumanari. Aici ne sant aproape dar nu-i mai vedem si nu-i mai putem auzi. Plangem in fata unei cruci de piatra regretand pacatele facute fata de ei. Oare dumnezeu ne va ierta? ei au facuto de mult.